652x450_105107-copilul-loveste-musca-sau-se-trage-de-par-6-ponturi-sa-faci-fata-problemelor

 

În linii mari, cam toți părinții se confruntă cu aceleași tipuri de probleme la un moment dat, dar atunci când acestea nu mai pot fi controlate, intervenția unui specialist în educația copiilor sau a unui psiholog, neurolog este absolut necesară. De dragul sănătății psihice viitoare nu trebuie să ne păstrăm mândria, să ne culcăm pe o ureche și să zicem ”lasă că merge și așa”.

Una dintre problemele des întâlnite și greu de controlat este agresivitatea copiilor mici, exprimată cel mai adesea prin mușcături. Situațiile de genul acesta se lasă cu lacrimi din partea celui care a suferit mușcătura și cu ploaie de acuze între părinți, cu insistențe și presiuni asupra micului agresor. De cele mai multe ori, este doar o etapă care cu mult tact și abordarea potrivită, poate fi depășită cu succes.

Deoarece am întâlnit printre cunoscuți sau în online multe situații similare și uneori se întâmpla așa ceva în propria casă, am pus mâna pe carte să mă documentez puțin. (* A se citi cartea ”doctor Google”, că timpul meu de lectură a devenit din ce în ce mai limitat).

A picat la fix articolul Oanei Moraru, specialist în educația copiilor, cu o experiență de 20 de ani în domeniu. Oana Moraru atrage atenția asupra greșelii pe care o fac părinții și educatorii insistând cu expresii de genul ”nu mai mușca”, ”nu e bine să muști”, ”promite că n-o să mai muști”, ”cere-ți iertare că ai mușcat” etc.

Redau aici o parte din articolul Oanei, din sfatuile căreia m-am inspirat mereu cu șanse maxime de reușită! Sper să vă fie de folos!

”Repetiția cuvântului îl face literalmente pe cel mic să intre în pielea unui mușcător dedicat vocației sale de moment. Tensiunea negativă creată în jurul evenimentului și insistențele adultului în jurul lui ”nu” vor intensifica, pe termen lung, comportamentul. De aceea mulți copii ”perseverează” în a-și vâna ”victimele”, chiar și după ce li s-a semnalat limpede că nu este bine primit gestul.

Rușinarea și pedeapsa nu dau nici atât roade. Ele seamănă frică și îngrijorare, adică devin sursă suplimentară de anxietate, ceea ce, în cele din urmă, hrănește și mai consistent impulsul de a mușca. Așadar, nu vă pedepsiți copilul dacă mușcă, nu îi spuneți că este rău, că trebuie să stea pentru o vreme izolat.

Mai mult, dacă sunteți părinții agresorului sau al agresatului, nu intrați în război unul cu celălalt, nu vă aduceți reproșuri inutile. Chiar dacă nu o veți face în fața copiilor, ei vor ști că și voi, adulții, sunteți deja într-un război. Vor prelua energia fricilor, dezamăgirilor sau a rușinilor voastre și o vor transforma tot în mușcături.

De ce mușcă preșcolarul mic?

Ca să integreze în propriul sistem o provocare sau ca să își împlinească o nevoie. Mușcatul este o formă de a exprima un sentiment intens – ca frustrarea, de pildă, un mod de a comunica nevoia de spațiu personal sau un mod de a satisface nevoia de stimulare orală. O limpede înțelegere a cauzei din spatele impulsului fiecărui copil ajută enorm la calmarea comportamentului.

Iată câteva cauze concrete ale mușcatului:

– Lipsa limbajului pentru exprimarea unor emoții imediate și impetuoase: furie, bucurie, frustrare; Cu alte cuvinte, în cazul unor copii, mușcatul poate să fie limbajul pentru: ”Mă bucur enorm de prezența ta și vreau tare mult să mă joc cu tine!”, ”Dă-te la o parte, am nevoie acum și aici să fiu singur, fără atâți ochi și stimuli în jurul meu!” etc.

– Suprasolicitarea prin stimuli prea puternici de lumină, sunet sau activitate – pretenții, cerințe, reguli, cicăleli, stiluri prea directive, medii prea colorate, prea zgomotoase, prea agitate, persoane în jur cu nivel ridicat de anxietate, voce prea înaltă etc.

– Nevoia de a experimenta efectul asupra celuilalt și de a explora consecințe. Sunt copii care experimentează, prin mușcat, relația cauză-efect în societate;

– Nevoia de joc liber și dinamic; cu alte cuvinte, copilul se plânge că nu are suficient timp de joacă la alegerea lui;

– Lipsa de odihnă suficientă;

– Ieșitul dinților;

– Nevoia de stimulare orală – când copiii încă explorează lumea ducând multe lucruri la gură;

Cum scăpăm de meteahna mușcatului?

Cuvântul-cheie pentru adulți este anticiparea. Privim copiii jucându-se și aflăm exact:

– Ce s-a întâmplat exact înainte de incident?

– Cu ce se juca fiecare dintre copii?

– Este mușcat același copil sau și alții?

– Unde se afla fiecare?

– Cine supraveghea copiii la acel moment?

Dacă învățăm să anticipăm conflictul, iată ce funcționează chiar înainte de acesta, în momentul conflictului, după și, mai ales, în afara lui, în restul timpului.

  1. Distragerea atenției (cu o carte, cu privitul pe fereastră, cu orice tertip care poate reduce tensiunea momentului) Dacă totuși evenimentul s-a produs, atenție mare trebuie să primească ”victima” și, foarte puțină, agresorul. Acesta din urmă va învăța că mușcatul îi aduce atenție. Pentru copii este foarte puțin relevant dacă primesc atenție negativă sau pozitivă. Orice atenție este bună și poate întări comportamente nedorite, cu cele mai bune intenții din partea adultului.
  2. Dacă este vorba de o frustrare – ca în cazul copiilor care nu suportă proximitatea celuilalt – adultul va trebui să intuiască nemulțumirea și să o pună el în cuvinte: ”Ana, dă-te la o parte! Ești prea aproape de mine, mă deranjează atingerea rochiei tale”. Da, există copii hipersensibili la apropierea de celălalt, au nevoie de spațiu propriu.
  3. Dacă este vorba de o nevoie orală, mestecatul sau rosul unui biscuit calmează reflexul de la baza agresiunii.
  4. Multe jocuri în timpul zilei despre cum suntem generoși și ne place să împărțim lucruri. Sunt jocuri care programează un limbaj și o atitudine pozitivă, încurajate de aprecieri exprese.
  5. Cărți și povești despre copii care mușcă sau sunt mușcați. Este vorba de povești terapeutice, de multe ori, foarte eficiente, dacă sunt așezate și în scenă, cu marionete. Sau dacă sunt lăsați ei să le continue sau să ”le citească”. La noi încă nu au fost traduse, dar sigur, le putem imagina și noi. Textul va trebui să conțină multe afirmații pozitive despre ”la ce sunt buni dinții” și nu din cele care marchează negativ interdicții, pentru că, nu-i așa, subconștientul copilului nostru nu știe de ”nu”?
  6. Dacă totuși incidentul s-a produs, prima reacție potrivită a adultului este să se păstreze foarte calm. Teama, dezamăgirea, furia sau alerta adultului sunt normale, numai că nu trebuie exprimate. Peste o situație intensă, turnarea emoțiilor adultului este ca gazul pe foc. Număratul până la 10 și respirațiile adânci ajută înainte de a scoate primele cuvinte. Acestea trebuie să fie ferme, pe un ton sigur, dar nu alertat: ”Fără mușcat! Doare! Prietenul tău este rănit! Plânge că îl doare!” Păstrați propozițiile scurte și clare în comunicare, așezați-vă paralel cu agresorul, nu față în față, în stil confruntativ. După cele câteva propoziții scurte, toată atenția trebuie mutată către cel agresat – cu multe cuvinte de compasiune, grijă și înțelegere. Agresorul trebuie oarecum ”uitat”. Dacă ambii sunt deja copii care pot vorbi binișor, de regulă, ”victima” trebuie încurajată să spună ce nu îi place, ce nu îi convine, ce nu mai vrea să i se întâmple. Educatoarea poate chiar vorbi în numele ei, dacă aceasta are dificultăți încă de exprimare. Abia la final, ”atacatorul” își primește și el propozițiile-ajutătoare: ”Cum spunem când cerem jucăria? Cum spunem când vrem să ne jucăm? Etc.

Imediat ce s-au stins primele flăcări, este foarte important să redirecționăm pe cei doi către alte centre de interes, să îi ajutăm să depășească momentul, să își consume constructiv tensiunea. Cei doi nu trebuie nici forțați să se joace împreună dacă nu își doresc, nici sfătuiți să se evite pentru o vreme.

  1. Dacă este vorba de frustrare, de sentimente intense imposibil de exprimat, e foarte important ca adulții de lângă copii să ”prindă” momentul aprinderii unui sentiment din zbor și să îl pună ei înșiși în cuvinte: ”Văd că ești tare supărat! Hai să ne prostim împreună! Hai să facem ca o maimuță supărată! Hai să facem ca un elefant trist!” – funcționează tare bine punerea copilului în pielea altui personaj și găsirea unor modalități imaginare de expresie, care să nu se răsfrângă asupra colegului.
  2. Uneori, copiii devin violenți pentru că sunt suprastimulați. Sunt copiii sensibili la zgomote, la aglomerație, la televizorul care merge în surdină, în casă, la trepidația lumii, așa cum se vedea ea pe geamul mașinii în drum spre grădiniță. Este nevoie de un părinte sau educator fin observator al reacțiilor subtile la stres și de diminuarea acestor inputuri în cazul lor.
  3. Uneori, înainte de producerea altercației, dacă educatoarea prinde din zbor amenințarea, o simplă îmbrățișare a potențialului agresor ajută enorm. Copiii au nevoie de atingere. Sunt copii, care, în viteza familiilor ocupate de astăzi, nu sunt suficient masați, îmbrățișați, atinși, stimulați fizic în joc.
  4. Existența unui colț al liniștii în clasă, cu pernuțe, cu un paravan din pânză – ajută pe cei care au nevoie de spațiu și timp personal, doar cu ei înșiși.

În jurul vârstei de 3 ani – 3 ani jumate, mușcatul ar trebui să dispară. Dacă sunt copii care nu au depășit acest tip de ”limbaj” sau ”semnal de alarmă”, e bine să ne adresăm specialiștilor.

Ce nu va funcționa niciodată este, repet, rușinarea sau pedeapsa. Acestea din urmă cresc, prin frică și îngrijorare, nivelul general de anxietate care, desigur, foarte adesea, se va stinge tot într-o agresiune.

Fiți puternici, nu vă necăjiți, faza trece, cu puțină durere, cu puțin travaliu. Nu diminuez pericolul, mușcăturile pot fi grave. E nevoie de timp, de tact, de încredere. Și de discernământ. Sunt și cazuri extreme, când agresorul are nevoie de un specialist. Aceștia sunt copiii cu întârzieri de limbaj, dificultăți de integrare, probleme severe de atenție. Se vede relativ ușor, cu ochiul liber, când e vorba de o etapă sau de o nevoie mai adâncă.”

 

Citește, aplică, perseverează! La noi au funcționat sfaturile! E adevărat că nici problemele nu au fost foarte mari: o mai găseam pe biata micuță cu urme de colți în deget, deși dumnealui nu recunoștea că ar avea vreo implicare! S-a întâmplat chiar sub ochii mei: o pupa pe burtică și ea râdea încântată, când dintr-o data a început să urle de durere! I-a fost atât de  și dragă încât a mușcat la propriu din ea…

Nu mai este mult și pe 13 mai, Oana Moraru vine în Alba-Iulia! Abia aștept să o cunosc personal! Deja am pregătit agenda cu o mulțime de întrebări la care aștept răspuns!

Mă bucur tare mult că în sfârșit se organizează evenimente de calitate în micul nostru orășel. Toate detaliile despre evenimentul susținut de Oana Moraru în Alba Iulia le găsiți aici.

Written by Ioana

Leave a Comment