Pornind de la discuțiile referitoare la beneficiile alăptării în tandem, sau pur și simplu beneficiile unei diferențe mici de vârstă între copii, simt nevoia să subliniez ce am observat de când suntem în formula asta.

Las la o parte expresii de genul „O să crească împreună, e bine așa. Scapi cu amândoi mari!” Scapi, scapi. Dar numai tu știi cum!

Mă surprind gândindu-mă la ce activități aș fi făcut cu cel mare să nu fi fost micuța, sau ce ne mai iubeam și ne jucam cu bebelușa să fi fost doar noi două, sau cum aș fi dormit de liniștită chiar și la amiaz având unul singur. Îmi revin din egoism și încerc să mă adaptez situației! Dacă ați ști ce bine se distrează amândoi când au chef! Își împart niște priviri și râsete complice pe care nu le-am văzut oferindu-le altora (nouă sau altor copii). Îmi imaginez că după ce micuța va merge suficient de bine în picioare, partener mai potrivit de zburdălnicii decât frățiorul nu va avea.

Nu a fost roz totul în relația lor de la început, au fost suișuri și coborâșuri și cu siguranță o să mai fie. Ce a fost mai important am înțeles: atitudinea noastră, a mea și a lui tati e decisivă în formarea relației lor. O greșeală des întâlnită în familiile cu doi sau mai mulți copii este de a favoriza mereu mezinul (inconștient uneori) și de a ridica în slăvi copilul „mai cuminte”. Atitudinile astea nasc o competiție nedorită și niste frustrări mari în cazul copiilor. Părinți nu realizează că greșesc, sau urmează tiparele trăite de ei sau înrădăcinate în conștiința comună. Ce se poate întâmpla dacă mereu îi iei apărarea micuțului? „Hai, dă-i jucăria că e mai mic!” sau cicălind mereu fratele mare „nu îl lovi, fă liniște, ai grijă să nu îi deranjezi un zuluf de păr!” În primul rând mititelul se va „șmecheri” când realizeazã cum stau lucrurile și va profita din plin, iar cel mare se va simți mereu neimportant în ochii părinților. Adică sentimentele lui nu contează dacă e mai mare? E la fel de curios când vede ceva nou precum cel mic, de ce să se joace micul prima dată cu jucăria? Și dacă i-o smulge frustrat din mâini tot el e dojenit că „e mai mare” și jucăria se înapoiază micuțului care râde sub mustăți. Și apoi când rămân singuri, cel mare îi mai pune câte o piedică „accidental” sau îi scapă ceva în cap… Ideea e să îi învățăm să se iubească și să se respecte, nu să îi obligăm. Nu poți dicta unui om ce să simtă, chiar dacă are sub un metru înălțime! „E surioara ta și trebuie să o iubești!” Ha-ha! Într-un mare final, majoritatea fraților se iubesc, dar de ce să nu se iubească de mici? Să ne fie tuturor  viața mai plăcută și mai ușoară!

Cât despre afirmații în fața cunoscuților „Ăsta mare e cuminte, dar ăsta mic e rău” mai bine abține-ți-vă și discutați fără să vă audă împricinații, altfel își însușesc etichetele foarte repede. Cel „rău” mereu va crește în umbra celui „cuminte”, fapt ce numai beneficii nu le poate aduce. Cel cuminte va profita mereu de eticheta sa, si când se va întâmpla ceva departe de ochii părinților va da vina pe cel rău…Și de aici competițiile și frustrările curg.

Să revin la mititeii mei. Când și-a văzut surioara prima dată, C a repetat obsesiv vreo 3 zile „nu pace bebe” chiar dacă eu am încercat din timpul sarcinii să îl pregătesc de marea întâlnire. Cred că din cauză că auzea de zeci de ori pe zi  întrebarea „Îți place  bebe?” Când ne-am întors din maternitate, câteva zile doar striga și alerga bezmetic prin casă, arunca jucării în direcția ei, în căutare de atenție. Era și casa plină: bunici, mătuși, nași: asistența perfectă pentru giumbușlucuri. Ne-am revenit abia după ce am rămas doar noi.

Cât era fetița mică a fost destul de simplu pe de o parte, avantajul era că dormea mult ziua, ca orice bebeluș. C a învățat ce nu speram prea repede: să facă liniște cât doarme bebelina. În timpul ăsta noi ne jucam, că nu era chip să mă ocup cu altceva prin casă. Sunt partenera preferată de joacă a lui (deocamdată). Copiii sub 3 ani nu relaționează suficient de bine, astfel încât preferă jocul solitar de preferință asistați de părinte. Și când ieseam afară, bebelușa dormea în cărucior și eu făceam pe căluțul, adunam melci, îl alergam pe C etc. De când a venit frigul e cam complicat cu joaca afară. Micuța e o fire extrem de veselă. De când a început să zâmbească e mereu cu ochii după frățior aruncând priviri galeșe. E imposibil să nu o iubești! Lucrurile s-au complicat de când a început să fie ea interesată de jucării. Oricum, e de bine! C îi dă jucăriile potrivite vârstei. Odată ce i-am explicat să nu îi dea jucării prea mici și ascuțite, s-a conformat. Deja știe din tot mormanul cu jucării cu ce are surioara voie să se joace și de cele mai multe ori i le duce cu drag. Feeria durează până în momentul în care se simte neglijat sau nedreptățit de mine și atunci începe gălăgia: îi smulge jucăriile din mână intenționat să o facă să plângă. A avut și momente în care a lovit-o intenționat și nu de fiecare dată am reacționat cum trebuia…

Se întâmplă foarte rar de când am descoperit cum trebuie să reacționez. În primul rând mă interesează dacă a făcut-o intenționat sau nu, apoi încerc să îi deschid latura empatică (își cere scuze fără să îi reamintesc, ceea ce mi se pare wow!). „Gata mami, te-a iertat. Uite că zâmbește. Ea știe că nu ai vrut să o lovești.” Foarte important e să îi spun și fetei să își ceară scuze când îl zgârâie sau îl loveșt. Chiar dacă pare hilar, funcționează. Cu „e mică, nu știe” nu ne împăcăm. Îmi cer eu scuze în locul fetei (că ea nu știe să vorbească), hai să îi dăm un pupic la frățior acum și gata! Ne-am împăcat. Cu jucăriile găsim mereu alternative. Încă nu avem teren de luptă în casă. Dacă vrea neapărat ce are surioara în mână, îl trimit să îi aducă o altă jucărie ei. Momentan e perfect așa. Nu degenerează conflictele. Chiar dacă fetița nu are același nivel de înțelegere, mă străduiesc să îi tratez egal. Îi spun și ei „Frățiorul tău vrea să se joace cu mașinuța. O să îți aducă alta în schimb”. El e fericit să îi aducă jucării, să îmi aducă scutece să o schimb, crema sau ce îl mai rog eu, iar ea ne răsplătește pe amândoi cu zâmbete și dragoste. La sân se înțeleg și mai bine. Lui C i s-a părut extrem de interesant să mănânce împreună, să se țină de mânuțe și să se mângâie în timpul ăsta. Cea mai drăgălașă întâmplare a fost când fetița a scăpat sânul, iar el i l-a potrivit la loc. M-am topit!

Chiar dacă a supt de două minute, dacă îi dau fetei vine și el iar eu încerc să nu îl îndepărtez, pentru că simte nevoia de iubire mai mult decât de hrană în acele momente. Refuzându-l văd atâta suferință în ochii lui! Și cum vorbește foarte bine mă întreabă: ”Dar ei de ce îi mai dai?”  Răspund că ea e bebeluș și trebuie să crească mare, are nevoie de mult lapte…și vine replica ”Și eu sunt bebe!” Na!  Dacă îi zic în momentele noastre de drăgălășenie ”Te iubesc!” el îmi răspunde cu un zâmbet și apoi îmi cere țiți!

 

În timpul nopții se mai trezesc în același timp. Eu îi dau 2-3 minute lui C apoi îi zic să se pună la somnic să îi dau și surioarei că plânge. E atât de înțelegător dragul de el! Dar asta doar dacă e primul servit cu câteva guri de lăptic! Mă topesc când îi văd cum se joacă și se pupă, cum se caută din priviri, cum tânjesc unul după altul când nu se întâlnesc. Sper că am pornit cu dreptul. Alăptarea în tandem numai ușoară nu e, dar dacă lucrurile merg tot la fel, merită osteneala.14391018_843988299035837_6226172011514781242_n

Written by Ioana

Leave a Comment