descarcareCu casa încă răvășită și plină de jucării și haine pe unde te aștepți mai puțin, mă așez în fața calculatorului să mai scriu ceva, doar îmi mai trece of-ul.

Domnișorul meu tocmai a plecat la bunici lasând-o pe mami cu lacrimi în ochi (asta ca să nu recunosc că am jelit și am plâns în hohote imediat ce s-a închis ușa că oricum abia așteptam să am un motiv serios de plâns să mă pot descărca). Mi se mai întâmplă să plâng și în fața lui – nu mă ascund mereu deoarece nu vreau să crească cu impresia că eu aș fi perfectă și nu mă doare niciodată nimic. Vine și mă ia în brațe și mă pupă ”Gata, mami. Sunt aici lângă tine!”. Și apropo de plâns în fața lor – credeți că ai timp să plângi? Ei, de unde? Doar în cazul în care ți-ai dat un deget peste cap și chiar nu vrei să faci pe eroul.

Să revenim la ale noastre…Prima despărțire de copil a fost când am adus-o pe lume pe surioara lui – avea un an și 11 luni. Au fost patru zile. Cu toate că perspectiva statului fară el (da! Eu fără el, nu el fără mine) mă îngrozea, am trecut cu bine prin asta. În perioada dinaintea nașterii și până la venirea acasa, a venit bunicul să locuiască cu noi. Sunt un duo perfect! Se distrează de minune împreună. Bietul moșu călărit prin toată casa, tras de urechi, accesorizat cu pălării și șepci, făcând într-una garduri pentru căluții lui. A fost relativ ușor pentru că eu am avut de lucru serios, nu am reușit să mă concentrez prea tare la ce fac ei acasa în timp ce împingeam! Una peste alta, au fost toate roz: vizite la mine la spital, telefoane…N-am murit. Prima oară când și-a văzut surioara a repetat obsesiv vreo două zile ”nu pace bebe”, slavă Domnului lucrurile s-au așezat într-o oarecare măsură.

Nu concepeam nici înainte de a o avea pe fetiță și nici apoi să îi despart pe frățiori, cu toate că deja mă agasau cunoscuții cu întrebări, apropouri sau directe – ”Păi e destul de mare să îl lași la bunici, nu?”. Nu! Clar, nu! Nici nu vroiam să aud. Copiii sunt aerul meu, mă sufoc fără ei. Țin minte perioada în care bebe fiind C dormea mai mult. Abia așteptam să se trezească să îl zmotocesc! (Mi-a trecut, zău!). Și uite că nevoia te împinge…Înainte de Paști mă gândeam cum ar fi să aștept și eu sărbătorile cum se cuvine și să fac curățenie lux, mâncare, prăjiturele și toate cele cuvenite. Las copilul la bunici! Zis și făcut. Să vezi tu lacrimi de crocodil! Copilul? Ei, de unde? Eu! El își mai amintea când îl stresam eu cu telefoane să văd ce mai face și când îl lua somnul și nu avea țiți la nas.

Acum că ne înțelegem și vorbește destul de bine am priceput și eu cum stă treba: vrea la moșu, dar să fie și mami. Uite că nu se poate din păcate. Mini vacanța de o săptămână care o plănuiam pentru el s-a transformat în mai multe vacanțe – varicela care ne-a lovit pe toți patru nu a ținut cont de planurile mele. A fost o perioadă neagră de care nici nu vreau să îmi amintesc- primul lovit, tati- la vârsta lui vă cam imaginați prin ce a trecut: două săptămâni cumplite cu febră și bube din cap până în picioare. Apoi fix cadou de iepuraș, am făcut eu și băiatul- mami formă de bebeluș cu 10-15 bubite și un episod de febră, C săracul cu febră 39,5 și plin ochi de bube. Îmi venea să urlu când îmi vedeam copilașul meu perfect cu pielicica lui alba și curată plin de bube. Urâtă boală! Și apoi a făcut micuța, avea 3 luni jumate. Plină și ea săraca, plângea și stătea cu orele la sân.

În momentul asta, am deja experiența a 5-6 plecări ale copilului și tind să cred că nu o să mă obișnuiesc niciodată cu ele. Oare când se va însura ce mă fac? Uite că abia după ce ai proprii copii realizezi de ce plângea mama în hohote la nuntă sau de ce era mereu tristă când plecai la școală pentru o săptămână, doua, trei. Citind articole și cărți de parrenting te simți cea mai egoistă mamă din lume- lasă copilului independență, femeie! Ușor de zis. Din punctul meu de vedere, lucrurile stau în felul următor: atunci când copilul se simte pregătit și suficient de atașat de bunici, lasa-l să meargă! De fiecare dată după ce îl revedeam, copilul mi se părea schimbat: vocabular îmbogățit, prieteni noi, experiențe benefice pentru dezvoltatrea lui. De ce să fiu egoistă și să îl țin lângă fusta mea? Majoritatea copiilor din generația mea au stat cu lunile, anii la bunici și de acolo avem atâtea amintiri frumoase! Am stat și eu la bunici mult, din fericire am avut parte de cei mai minunați bunici din lume, iar despărțirile de ai mei nu mi le amintesc ca fiind traumatizante. Într-adevăr erau destul de aproape și ne vedeam des.

Ce aș putea să mai zic, dacă eu la „venerabila„ vârstă de 31 de ani sunt cu cordonul ombilical netăiat? Vorbesc cu mama zilnic. E tragedie dacă nu reușesc să o sun. Dacă mă simt rău, o sun pe mama, dacă am o bucurie, o sun pe mama. Cu vizitele cum se poate că nu suntem fizic foarte apropiați. Înainte să am copiii dormeam cu mama dacă mergeam acasă. Abia aveam timp să povestim câte în lună și stele. Cu toate că pe vremea când eram copil nu existau atâtea surse de informare, am fost crescuta după metoda atachement parenting: co-sleeping, alăptare (prelungită la acel moment- media fiind de 3 luni), ținut în brațe etc.

Ar fi cazul să ies din visare și să fug la motivul real pentru care C nu e aici, acum lângă mine – o fetiță de 6 luni cu temperatură și gingia umflată. Despre dragostea pentru ea, cu siguranță o să scriu într-un viitor articol.

Written by Ioana

Leave a Comment