lela_002Pot să scriu eu până fac bătături în degete de la tastatură, să mă miorlăi sau să explic cum e cu doi prichindei – până nu ești în situație sunt vorbe goale!

Discuțiile mele cu alte mămici care au un singur copil mereu conțin expresia: ”Știu cum e, am unul care face cât zece.” Hmmm…așa credeam și eu înainte să apară zâna mică. Nu că ar fi un copil plângăcios, ba din contră – așa copil vesel și zâmbitor nu am văzut niciodată și uneori stau și mă întreb ce am făcut eu bun pe lumea asta să merit o așa bomboană de fată? Sunt doi copii normali ai mei – nici prea prea nici foarte foarte, bineînțeles că îi văd ca orice mamă cei mai frumoși, cei mai deștepți etc.

Deci cu unul nu are cum să fie ca și cu doi – inteligentă concluzie!Imaginați-vă o mămică lăuză cu dureri încă, un bebe cu colici care urlă și un copil de doi ani plin de energie! Și atât. Degeaba există tata, bunica, mătușa pe post de ajutoare: țiți e la mama! Oricum țiți săraca e veșnic condamnată pentru faptul că nu mănâncă cel mare sau că plânge dacă îl las la bunici…Eu aș vrea să cred mă iubește propriul copil și îi e dor de mine, nu neapărat de laptele pe care îl produc.

Să ai doi copii mici înseamnă să nu mănânci când îți e foame, să nu dormi când îți e somn, să nu mergi la toaletă când ai nevoie etc. Dar sincer, nu îmi e dor de viața mea dinainte de a avea copiii. Îmi place să cred că plătesc somnul lung de dimineața, concediile și ieșirile în oraș până dimineața. Și sincer, nu sunt și nu am fost o persoană invidioasă (și sunt femeie!), dar atunci când mă gândesc la copii care dorm neîntorși o noapte întreagă sau când aud expresia ”Nici nu știu când i-au ieșit dinții” mă ia cu invidie. Se zice că al doilea copil e fix pe dos decât primul – Wrong! Ai mei sunt frați de dinți cel puțin! Domnișoara pare și mai afectată de erupția dentară!

Cred că îmi scapă mie ceva sau sunt total depășită de situație, dar mă sperii când intru într-o casă cu copil mic și văd curățenie și ordine. La mine a fost ordine până a început să mișune primul copil. Am și uitat cum e să mergi drept prin casă fără să ocolești jucării. O să aud replici de genul ”Așa îți trebuie dacă îi lași să facă ce vor!” Da. Așa îmi trebuie! Deocamdată am un tzunami. Numărul doi încă nu se deplasează. Râzând- glumind, dezastrul din casă e o sursă serioasă de stres pentru o femeie. În ultima perioadă îl mai angrenez pe C la adunat jucării sau îi mai limitez căratul lor prin toate camerele. Sau poate mersul la grădinița va fi gura aia de aer (sau de microbi) de care am nevoie.

O să tratez într-un articol viitor și cum rezist din punct de vedere fizic cu 4-5 ore de somn pe noapte și n`șpe sesiuni de alăptat doi copii în 24 de ore plus mâncare, spălat și toate cele.

Are rost să vorbim de dragostea pe care o primesc în schimb? E de la doi! Drăgălășenii, pupici, te strigă amândoi, îi vezi cum se pupă și se iubesc…magic!

Una peste alta, nu vă speriați și faceți-le un cadou copiilor voștrii: un frățior/ surioară. Voi la un moment dat nu o să mai fiți și e păcat să rămână singuri pe lume.

Written by Ioana

Leave a Comment