Prima sarcină a fost destul de ușoară (o spun acum, după a doua) și fără probleme deosebite. Mergeam la ecograf lunar, mi-am făcut analize în primele două trimestre (în al treilea nu, și am regretat). Atât medicul de familie cât și ginecologul care mi-a urmărit sarcina s-au dovedit a fi cam dezinteresați, asta ca să nu folosesc alte cuvinte. Erau toate roz: ginecologul zâmbea și vorbea frumos după ce îl vizitam contra-cost lunar la cabinetul particular și îmi spunea că nu sunt nici un fel de probleme, eu mă simțeam bine, mă odihneam (am intrat devreme în concediu). Prin trimestrul trei deja înecepusem să mă gândesc la naștere- pentru mine era simplu: îmi doream naștere naturală în ideea că de la existența noastră pe pământ ca și specie femeile au născut natural. Nu eram nici prea informată. Auzisem povești de la mămici că ele aleg cezariana pentru că să naști natural e horror. Pe mine m-au înspăimântat mereu operațiile, anesteziile, cu toate că nu am avut nici una și am decis: natural, fie ce o fi!

Dragul meu ginecolog are obiceiul de a renunța în a mai urmări sarcina odată ce ai început să te apropii de termen și să mergi la monitorizări. Am ales o moașă auzind numai lucruri bune la vremea aceea despre ea și mergeam săptămânal începând cu 32 de săptămâni la spital la monitorizare. Știind că e cea mai importantă piesă la o naștere naturală, nu m-am îndoit nici un moment că am ales bine să îmi creez o relație cu moașa respectivă și să o chem la spital când va trebui să nasc. Cu greu am reușit să îl conving pe doctor să îmi mai facă un ecograf în apropierea termenului.

Ziua cea mare a venit aproape de termenul calculat de medic. Era duminică dimineața și m-am trezit pe la ora 6 să merg la toaletă, unde am observat că elimin dopul gelatinos cu firișoare de sânge. Am sunat-o pe moașă și mi-a spus să vin la spital, însă ea din păcate trebuie să plece din localitate, dar să nu îmi fac probleme că vorbește cu moașa de servici și se va ocupa ea de mine…Atunci nu am realizat cât e de gravă situația. Eram foarte optimistă, m-am dus fluierând la spital și cum îmi place mie să zic, am fluierat a pagubă. Mi-am băut cafeaua, am ronțăit ceva, am făcut un duș și l-am trezit pe soț să plecăm.

După formalitățile de rigoare, am fost dusă în sala de travaliu pentru monitorizare și consult. Am făcut cunoștință și cu medicul de gardă. Aoleu! Auzisem așa vag că ar fi cam nesuferit, dar realitatea era și mai cruntă: urât, bătrân și acru ca o gogonea. Plictisit, arogant, disprețuitor consulta viitoarele mămici aruncând câte o vorbă de ocară ba la adresa lor, ba a asistentelor, infirmierelor, moașei – nici una nu scăpa. Eu eram încă bine, simțeam ceva dureri, asta până când a decretat măria sa să îmi injecteze oxitocină (acum îmi e ciudă că nu am fost și eu puțin mai informată, dar tot degeaba- procedura e procedura!). Au început durerile…Din câte am înțeles (că era exclus să îl întrebi pe tartor, iar moașa tăcea, nu cumva să îl supere) durerile mai serioase au început când aveam 5 cm dilatație. Mi s-a făcut clismă (mai bine nu mâncam o săptămână!) și mă plimbam pe acolo ca un urs împușcat. Mă durea din ce în ce mai tare. A fost momentul în care am regretat că nu am ales orice altceva. Și varianta săritului pe geam de la etajul doi de unde era sala de travaliu mi se părea mai puțin dureroasă. Am aflat apoi studiind că oxitocina injectată pentru a grăbi nașterea a fost răspunzătoare de durerile acelea infernale. În aproximativ o ora jumate, două eram complet dilatată și am fost urcată pe masa de naștere unde mi-au rupt membranele în mod artificial. De aici a început partea mai neagră. Medicul a început să urle că lichidul amniotic e verde, cine e incompetentul care mi-a urmărit sarcina? Am îndrăznit să îl întreb ce înseamnă asta – lichid verde și răspunsul a fost că fătul are o afecțiune mai veche. Vă puteți imagina cum mi s-a prăbușit lumea! Eu știam că sunt toate bune și frumoase și îmi spune dumnealui pe un ton grav, apocaliptic, că puiul meu are o afecțiune…veche! (Lichidul amniotic se colorează în verde din cauza faptului că fătul elimină meconiu înainte de a se naște ca urmare a unei suferințe fetale.)

Cam din acel moment am pierdut contactul cu lumea reală: durerile erau îngrozitoare și moașa îmi spunea să împing. Ok! Mie nu îmi venea. Făceam doar ce îmi spuneau ei. Și uite așa m-am tot urcat pe masa aia afurisită și m-am dus înapoi în pat, lângă pat, pe sub pat vreo 2 ore. Cele mai cumplite din viața mea! Îmi răsunau în urechi doar cuvintele medicului și groaza că puiul meu suferă și eu, vorba lui ”nu sunt în stare să împing”. M-am lăsat pradă durerii și deznădejdea a pus total stăpânire pe mine. Nici rugăciunile nu mai funcționau, nu îmi aminteam nici cum mă cheamă…revăd ca prin ceață doar momentul când m-am prins de pat în încercarea de a sta într-o poziție mai fireasca și urlând că nu mai pot.

Singura persoană care a avut grijă de mine a fost infirmiera de servici. Nici ea nu îndrăznea să zică nimic de groaza doctorului, dar m-a ținut de mână și mi-a umezit buzele și pentru asta nu o să o uit toată viața! La un moment dat doctorul a scos-o afară din sala de nașteri ”că nu e treaba ei să stea să mă țină de mână” și nu l-a ascultat. Un înger de femeie! Îmi agățasem privirea și toate speranțele de ea și a simțit asta. A stat lângă mine până am născut.

Cu ultimele resurse, după 7 ore de travaliu m-am ambiționat și am urcat din nou pe masa de naștere încercând să fiu cât mai atentă la indicațiile moașei și doctorului, pentru că în mod natural nu simțeam senzația de a împinge. Și cu ajutorul lui Dumnezeu, a ieșit și bietul bebe.

De aici mi-a fost mai clar ce s-a întâmplat: bebe avea circulară de cordon, cine știe de când. De aceea nu simțeam nevoia de a împinge și cel mai probabil asta l-a făcut să elimine meconiu mai devreme decât normal. Eram fericită totuși că am scăpat. Mi-au dat minunea înfășată și adormită la pupat. Nu o să uit niciodată sărutul pe frunte, primul sărut dat copilașului meu dulce.

S-au agitat și cei din familie și au reușit să intre să vorbească cu medicul neonatalog. Copilului îi administrau oxigen și i-au recoltat sânge pentru analize. Am aflat apoi că și asta e o procedură standard în caz de lichid verde: analize și neapărat antibiotic mamei și copilului. Și am mai aflat și că au obiceiul unii dintre ei când îi întrebi de starea copilului să îți spună că e așa și așa ca să sari repede la portofel pentru a beneficia de cea mai bună îngrijire. Astea le-am aflat mai tarziu. Mi-au mai spus și să duc copilui la neurolog când împlinește două luni nu cumva lipsa oxigenului să îi fi afectat creierul. (Numai eu știu cum am stat până am văzut că bifează toate achizițiile specifice vârstei).

M-am mai liniștit când mi-au adus și mie copilul după două zile de stat la oxigen în salon. Până atunci am plâns zi și noapte. Mergeam la trei ore să îl alăptez și de multe ori mă găseau asistentele și după o oră mieunând la ușă că eu vreau să îmi văd copilul.

Altă problemă cu care m-am confruntat și care e maaare în spitalele noastre- alăptatul. La fel ca și cu nașterea naturală, nu mi-am pus problema că nu o să pot alăpta sau ca ”nu o să am lapte”-cea mai urâtă expresie. Începutul alăptării a fost dificil. Când ajungeam eu să dau copilului să mănânce, dormea ghiftuit de lapte praf.

După ce mi l-au adus în salon, a venit laptele…în valuri! Mă schimbam de 7-8 ori pe zi și tot băltea laptele în jurul meu. Cu toate astea, asistentele drăguțe nu uitau să insiste cu laptele praf. Copilul se obisnuise să deschidă gura și să curga. La sân trebuie să muncești putin! A fost dificil până ne-am acomodat unul cu celălalt, apoi totul a mers strună. A fost lapte atât de mult, încât aveam sânii ca piatra și mi se umflasera axilele.

La vizita de dimineța a venit tartorul cu soluția – operație. What? Când am auzit eu de operație, anestezie generală, antibiotic, ablactație spuse atât de senin iar m-a luat panica. M-au lăsat până a doua zi în speranța că se dezumfla axilele mele. A doua zi era mai rău! Mi-au pus frumușel o perfuzie (fără să îmi spună cu ce, dacă pot alăpta sau nu) și au plecat că vor veni după mine să mă ducă la operație. Eram aproape convinsă că e în regulă să mă las pe mâna lor. Au trecut 6-7 ore și nimenea nu îmi dădea nici un semn. Nu aveam voie să mănânc sau să beau apă, copilul era obișnuit deja cu sânul, eu nu știam ce conținea perfuzia pe care mi-au pus-o. O nebunie! Totul a culminat cu copilul care a vărsat de la laptele praf. Atunci m-am enervat îngrozitor! Cum vă permiteți măi să țineți o lăuză nemâncată, fără apă, fără explicații de dimineața până după masa? Când a venit asistenta de la ginecologie eu eram sătulă și veselă. I-am spus că refuz operația pe răspunderea mea. Era șocată cum îndrăznesc să trec peste cuvântul ”domnului” doctor. Remediul s-a dovedit intr-un final destul de simplu, ieftin și neinvaziv dat de medicul de famile la care m-am mutat ulterior. Eram supărată pe celălat medic pentru că am ajuns la naștere cu o anemie destul de mare. Cum spuneam, în ultimul trimestru nu m-a mai trimis la analize și atunci m-am anemiat.

Am aflat după mult timp că moașa în care investisem bani și sentimente nu vine de acasă când e de servici urâțenia de doctor. Am reușit să îi găsesc scuze și să o iert. Despre ginecologul care mi-a urmărit sarcina am aflat de la mămici că a făcut multe gafe cu zâmbetul pe buze în cariera sa, gafe pe care pe unele mame le-a costat viața sau sănătatea copiilor lor.

Cel mai important e că suntem bine, atât eu cât și copilul. De traumele de la prima naștere m-am vindecat în mare parte la a doua unde am avut un medic deosebit și o experiență mult mai umană.

Le reproșez celor care m-au asistat la naștere mai mult modul în care s-au comportat cu mine din punct de vedere moral: o femeie mai ales la prima naștere are nevoie de înțelegere, ajutor, compasiune, explicații nu să o tratezi ca pe o vită aflată pe banda rulantă pentru tăiere.Sunt puțini oameni cu suflet acolo. Banii și vârsta îi transfomă în iceberguri. Am jurat că dacă va fi să mai am un copil nu voi mai naște într-o maternitate de stat…și am repetat experiența.images-5

Written by Ioana

Leave a Comment