images-3Expresia asta e una dintre cele mai nesuferite cu care m-am întâlnit în viața de părinte. Mai am câteva care mă exasperează (”N-ai lapte” sau ”n-am avut lapte” și minunatul ”așa l-ai învățat!”).

Cel mai adesea le aud atunci când copilul plânge sau suge. Dacă asta se întâmplă în public cu siguranță se găsesc să îl apostrofeze vreo doi-trei adulți că ”e rușine”. Mi s-a întâmplat să alăptez  fetița de 6 luni și să aud o mămică ”Vaiii! Rușine! Fată mare și papi țiți!” Heloo! Ce-ai vrea să-i dau la 6 luni? Sarmale și ciorbă de burtă?

Cu suptul C s-a călit. În ultima perioadă am încercat să îl mai limitez nu neapărat pentru privirile chiorâșe, dar îmi ajung și mie zecile de sesiuni de alăptat în 24 de ore. Când îmi cere țiți poate doar îi e sete, îi ofer apă și gata. Sau e obosit după ore de alergat.

Îmi amintesc o întâmplare care chiar m-a scos din sărite: C la mine în brațe pe bancă își făcea siesta la țiți și vine o vecină și începe să îl tragă de mână:

  • Măi, dă-te jos! Ce cauți la mama în brațe?
  • Dragoste, ce să caute? Zic eu zâmbind.
  • Copil așa mare și sugi, rușineee!

Chiar dacă a fost toată discuția pe un ton glumeț, să vi și să îmi tragi copilul de mânecă să se dea jos de la mine din brațe că e prea mare, asta e prea de tot!

I-am explicat copilului în repetate rânduri că să plângi, să sugi sau să stai în brațe la mama nu e o rușine: e rușine să minți, să furi, să lovești. De față cu cei care ne interpelează de multe ori îi zic copilului: ”Papă liniștit, mami. Noi cu ale noastre, ei cu ale lor!” Data viitoare sigur nu ne mai abordează cu rușinea.

Cât despre plâns niciodată nu o să îl consider o rușine sau un semn de slăbiciune. Și pentru mine ca și adult este un ”refresh”, pentru un copil ce să mai zic? Cu riscul de a îmi cataloga copiii drept plângăcioși, eu nu o să îi limitez – decât să îmi dezvolte ulcer, gastrită, probleme cu inima și multe alte boli care converg din stresul neeliberat, mai bine să îi asigur de mici că nu e nici o rușine să îți manifești emoțiile, supărarea.Chiar am pus mare accent pe recunoașterea emoțiilor. Spre exemplu, vine C la mine din grupul în care se juca și zice:

  • Mami, eu sunt nervos!
  • Ce s-a întâmplat?
  • Mi-a luat T jucăria!
  • Du-te și spune-i că e jucăria ta prefertă și da-i alta dacă vrei. E bine?
  • Da, mami!

Și uite așa îl învăț să rezolve un conflict. Clar că mi-am auzit-o ”Cum să spui că ești nervos? Rușineee!” Decât să îl fi îmbrâncit pe T sau să înceapă lupta ”e a mea – e a mea!” , eu zic că soluția oferită a fost de preferat. Cu repetiție va învăța să gestioneze singur conflictele, fără să mă consulte pe mine. Să nu vă imaginați că el nu trage de jucării sau nu urla cât îl ține gura ”E a mea!” Copiii uită. E nevoie să le reamintești mereu. Și depinde și de starea de spirit (dacă e obosit nu e prea conciliant) și mai depinde și de copil. Cu unii vrea să împartă jucării, cu alții nu.

De la băieți se așteaptă să nu plângă, că ei sunt bărbați. Ok. Toate bune până am citit statisticile privitoare la decese cauzate de infarct în rândul bărbaților. Cauza se pare că ar fi faptul că ei au fost crescuți să nu își exprime sentimentele. Noi femeile un-doi și dăm apă la șoareci și crede-ți-mă, nu știu ce aș face dacă nu aș putea să plâng, să mă exteriorizez când am o problemă.

Dr. William Frey, un biochimist din Minnesota, a cercetat compoziţia chimică a lacrimilor umane. Una dintre substanţele găsite în lacrimi a fost hormonul stresului ACTH. Astfel, este posibil că lacrimile vărsate să ajute la reducerea cantităţii excesive de ACTH şi probabil a altor substanţe care se acumulează după un eveniment stresant. Dr. Frey sugerează că scopul plânsului datorat unor emoţii poate fi acela de a elimina deşeurile din organism, la fel ca şi alte procese excretorii precum urinatul, defecatul, expiratul şi transpiratul. Concluzia lui Frey este că atunci când ne suprimăm lacrimile putem creşte sensibilitatea noasră pentru numeroase probleme fizice şi psihice. Plânsul nu doar că elimină toxinele din organism, dar reduce şi tensiunea. Studiile efectuate pe adulţii aflaţi în psihoterapie au indicat o tensiune arterială, un puls şi o temperatură a corpului mai scăzute imediat după sesiunile de terapie în care pacienţii plângeau şi îşi exteriorizau furia. Nu au fost observate aceleaşi modificări în cadrul unui grup de control în care oamenii au făcut exerciţii fizice o perioadă similară de timp.

Și cu scosul sutecului cu care încă avem probleme (Na, că nu mi-e rușine să o spun!) ne-am lovit de rușine. De la bunici. La cunoscuți și necunoscuți toți știu una și aceiași poveste:” Băiat mare, e rușine să faci pe tine!” Dragul meu copil nonconformist ar fi mai bine să nu audă remarci de genul ăsta că se ambiționează să nu se dea bătut și să facă pe dos! Lăsând gluma la o parte mecanismul dezvoltării controlului sfincterian diferă de la copil la copil și mai ales dacă ai dat-o în bară de timpuriu ai toate șansele să prelungești scuteceala.

La noi cu siguranța și faptul că a apărut un bebeluș în familie îl face pe C să bebelușească și el. În foarte multe cazuri am întâlnit aceeași problemă. Am fost acuzată și că aș fi comodă (?!!) Eu,comodă? N-am timp să merg eu la toaletă de multe ori. Acum nu o să îl las în scutece până se însoară, doar i-am mai dat timp și mie și lui. Mai încercăm, caut soluții și strategii care să nu sune a ”trebuie” pentru că obțin exact contrariul. Așa că să îmi fie mie rușine mamă comodă care sunt! J

Written by Ioana

Leave a Comment