Am căzut și eu în capcana cumpărăturilor de jucării și încă mai cumpăr, chiar dacă zac morman, neatinse cu lunile. E greu să reziști tentației de a-ți vedea copilul fericit cu noua jucărie în mână! Asta până realizezi că plăcerea pe care le-o oferă e de scurtă durată și cu cât cumperi mai mult, cu atât devin mai mofturoși, mai solicitanți și mai nemulțumiți. Pe termen lung e un dezastru atât pentru bugetul familiei, cât și pentru formarea unei atitudini sănătoase față de cumpărături și față de cheltuitul banilor.

Unui copil mai mic de doi ani îi este greu să înțeleagă că mami nu are bani, sau că mai este o săptămână până ia tati salarul sau că îi sunt suficienți cinci ursuleți de pluș. El vrea aici, acum, ălaaa! Altfel se lasă cu întins în mijlocul magazinului, dat din picioare și urlete. Din fericire, cu C nu prea am avut probleme: cât era mai mic îl duceam cu preșul și ocoleam raionul cu jucării sau dacă tot ajungeam pe acolo în loc de mașinuța care costa 100 lei ieșeam cu cea care costă 5 lei. A fost destul de înțelegător, și acum folosesc scuza „încă nu a luat mami banii” ca să mă surprindă când mergem la bancomat și să îmi reamintească faptul că i-am promis jucărie când iau banii.

Lui C îi plac foarte mult cărțile (am avut grijă sa i le pun în mână înaintea zornăitorilor :-)) așa că nu îmi pare rău când mai luăm o cărticică nouă. De multe ori se potolește când tânjește după a zecea oiță sau căluț și vin eu cu ideea salvatoare : „Poate mai bine luăm o cărticică. Ce zici?” Să sperăm că am reușit pe termen lung să îi insuflu dragostea pentru cărți. Adevărul e că pe amândoi copiii i-am plimbat în burtă la școală.

Chiar dacă îți face un tantrum de toată frumusețea cu spectatori suspicioși și revoltați că nu ai vrut să îi cumperi o minge cu 50 de bani, copilului îi este folositor să realizeze că nu se poate mereu. Nu pot susține că am depășit perioada asta, poate de aici înainte urmează tentații și mai mari (x de la grădiniță are aia. Si eu vreau!), sau că al meu nu a șters pe jos cu hainele de ciudă că nu îi cumpăr ceva. Am așteptat să se liniștească, să se ridice, i-am explicat motivul pentru care nu cumpărăm și gata! E greu să rămâi calm în astfel de situații, mai ales când te privesc ochi iscoditori care îți pun la îndoială calitatea meseriei de părinte.

În ultima perioadă am început să îl învăț pe C despre valoarea unei anumite jucării.Știu că își dorește mult un trenuleț electric și îi spun că economisim pentru el: în loc să cumpărăm trei căluți, două mașinuțe și un cățel, adunăm banii și cumpărăm trenulețul care e mult mai scump. Pare încântat copilul. Și eu mă simt mult mai bine când îmi iau haine de calitate mai rar, decât unele care se decolorează după două spălări.

Încă de când au învățat să întindă mâna, le-am dat posibilitatea să aleagă. Îmi amintesc cum am intrat într-un magazin cu jucării și se uita o vânzătoare mai tinerică la mine ca la o sonată cum vorbeam cu copilul de 4 luni și îi întindeam jucării specifice vârstei pentru a alege. Faptul că am vorbit mereu cu ei, din burtă și apoi din prima zi de viață pare că se vede: C vorbește foarte bine, iar E îi calcă pe urme. Cât desprea jucăriile de dentiție pe care i le arătam riscam să le rod eu dacă nu îi ceream părerea. Până la urmă, cel mai mult contează timpul petrecut împreună, joaca și dragostea exprimată fără ajutorul lucrurilor materiale.

Written by Ioana

Leave a Comment